La momentul actual, terapeuţii din întreaga lume şi pacienţii lor, trăiesc o situaţie în care împărtăşesc dintr-o dată temeri şi preocupări similare. Trăiesc cu toţii în mjlocul aceleiaşi situaţii excepţionale şi cu potenţial traumatic. M-a bucurat când, acum două săptămâni IARPP, Asociaţia Internaţională pentru Psihanaliză şi Psihoterapie Relaţională, a deschis pentru membrii ei un forum on-line cu tema: A lucra pe timpul Crizei de Sănătate Coronavirus (Working During the Corona Virus Health Crisis: An Open Forum). Scopul a fost de a discuta reacţii, gânduri, preocupări teoretice, clinice sau personale despre criza cu care ne confruntăm acum în întreaga lume.
Voi împărtăşi aici câteva gânduri despre ce s-a discutat şi cum am perceput eu tot acest schimb de idei și situația terapeutică până în prezent.
Experienţe variate şi comune
M-a impresionat sa aud împărtăşiri personale ale colegilor din întrega lume. Este un sentiment ciudat, mixt. Pe de o parte o stare de amărăciune, legată de faptul că, iată, în atâtea ţări trecem cu toţi prin această experienţă. Există îngrijorare în primul rând pentru sănătatea şi siguranţa celor apropiaţi. Dar şi legat de impactul economic, care se va dovedi puternic atât la nivel de societate, cât şi personal. Pe de altă parte, am trăit un sentiment de apropiere, dat de faptul că (re)descoperim că suntem atât de asemănători. Acestă situaţie mă face să trăiesc mult mai puternic decât în orice alt moment de până acum, faptul că suntem cumva toţi conectaţi, că există un fond comun, pe care adesea îl neglijăm.
Dintr-o dată am avut acces la mărturii din India, Israel, Rusia, SUA, Italia, Australia şi multe alte ţări. Am simţit împărtăşirea personală, dar am sesizat şi tuşe dintr-un tablou politic care nu mi-era familiar, dat fiind că urmărirea lui nu se înscrie în sfera preocupărilor mele uzuale.
De exemplu cineva din Cape Town scria despre problemele cu care se confruntă în general Africa de Sud, problme legate de sărăcie şi sisteme publice de sănătate depăşite. Până aici, nimic nou. Dar a menţionat apoi urmări posibile dacă s-ar închide graniţele. Economia din Zimbabwe este la pământ, farmacii sunt închise şi nu există suficientă hrană. Multe comunităţi supravieţuiesc datorită dealerilor care aduc peste graniţă bunuri din alte oraşe din Africa de Sud. Închiderea graniţelor în acest context, ar putea însemna inclusiv, ca mulţi să moară de foame. Citind asta, mi-au venit în minte imaginile din media cu cozi şi înghesuială la magazine, doar doar să facă lumea provizii cât mai mari. Şi mă întreb cum e teama, care i-a mânat pe atâţia români să îşi facă provizii dincolo de necesităţile pentru 7-10 zile să zicem. Este proabil teama că nu vor avea ce mânca. Dar comparând cu imaginea din Zimbabwe, nu pot să nu mă gândesc, că felul în care ne reprezentăm noi lipsurile, diferă probabil mult de reprezentarea celor de acolo. Nu ştiu câţi români (sau europeni, sau americani) dintre cei care au golit magazinele şi-au reprezentat măcar o clipă că ar putea literalmente să moară de înfometare.
În Spania recunosc aceleaşi poveşti ca şi aici: s-au închis şcolile; lumea se întreabă cine va sta cu copiii; de obicei ar sta bunicii, dar ei sunt populaţia cu cel mai mare risc dacă se îmbolăvesc. Acolo, se pare că până să se intre în lockdown, mulţi studenţi, care aveau şi ei liber, s-au oferit să stea cu copiii. O soluţie despre care, eu cel puţin, nu am auzit şi în România la momentul respectiv. Şi la ei au apărut afişe cu voluntari, dornici să îi ajute pe cei în vârstă cu cumpărăturile. Lumea a devenit brusc foarte mică.
Impactul emoţional
Situaţia actuală ne pune în contact cu propria vulnerabilitate, cu teama zilei de mâine, cu posibilitatea pierderii celor dragi şi cu moartea. Multă lume este izolată şi singurătatea face ca toate anxietăţile să pară şi mai mari.
Care sunt reacţiile noastre, ale oamenilor care au profesia de psihoterapeut, dar şi ale pacienţilor? Cum ne apărăm, cât negăm? Un coleg din Rusia menţiona că la data de 13 martie, un sigur pacient al lui a vorbit de coronavirus şi asta în contextul în care i s-a anulat un zbor. Multă lume cred că are în primă fază -mulţi chiar şi după- o reacţie de negare, pentru a se proteja nu de virus, ci de teama şi dezorganizarea psihică care i-ar cuprinde, dacă şi-ar permite să îşi dea seama de seriozitatea situaţiei.
Noi, ca terapeuţi, suntem puşi în faţa faptului de a conţine şi procesa, propriile noastre temeri, dar şi pe ale pacienţilor. Cum facem asta? Clar, modul obişnuit în care decurg lucrurile, nu mai există. Uneori, mai ales în primele zile, am constat şi eu, la fel ca alţi colegi, o dificultate în a mă concentra, în a mă adapta. În acelaşi timp, am simţit că tocmai faptul că îmi continui munca (on-line, desigur), că mă mobilizez pentru a conţine emoţiile altora, reprezintă pentru mine o sursă de putere şi mă ajută uneori cu propriile emoţii.
Provocări pentru terapie
Terapia on-line este o soluţie pentru a continua să muncim și să oferim sprijin. Pacienții au și ei șansa să continue procesul terapeutic început. Dar anumite persoane nu pot avea acces uşor la acest tip de desfăşurare al şedinţelor. De exemplu cei care locuiesc în garsoniere împreună cu partenerul, pot face şedinţă doar dacă au bucătărie separată, astfel încât să poată vorbi o oră având suficientă intmitate. Sau dacă se pot refugia în maşină.
În plus, senzatia este cu siguranţă diferită. Lipseşte drumul pana la cabinet, prilej de a-ţi aduna gândurile, înainte de a intra în acestă “bula-timp-spatiu” a şedinţei. Nu mai sunt două corpuri prezente în cameră, ci două busturi pe un ecran. Ca terapeut, simt că asta schimbă puţin felul în care mă contectez cu celălalt. În general urmăresc în cursul discuţiilor şi tot ce înseamnă non-verbal: poziţia corpului, gesturile, tensiunile care pot apărea în corp tocmai când atingem un anume subiect. Acum, acest non-verbal se restânge, urmăresc mai mult partea de sus a corpului, faţa. Un psihoterapeut menţiona în cadrul forumului, faptul că are şedinţe telefonice. Aici, nu există niciun fel de imagine. În schimb, a devenit mult mai sensibil la orice modulaţie a tonului, a vocii. Iată aşadar, se deschide o altă posibilitate: de a-mi “ascuţi” şi mai bine auzul, pentru a surprinde nuanţe şi modulaţii ale vocii la un nivel mai fin decât înainte. Doar aşa aş putea a compensa poate într-un fel, pentru ceea ce lipseşte în plan vizual.
Toate acestea sunt schimbări aduse cadrului de lucru, pe care trebuie să le luăm în calcul, deoarece au un impact asupra procesului terapeutic. Le discutăm cu pacienţii, vedem ce simt, urmărim ce simţim noi. Pentru unii pacienti, acest nou mediu poate oferi posibilitatea să se deschidă mai ușor. O distanţă puţin mai mare, îi face să se simtă mai în siguranţă. Lipsa imaginii, îi face să se simtă mai confortabil cu lacrimile care curg.
În acestă situaţie atât de stranie, de diferită, apare şi întrebarea, dacă nu cumva ne abatem prea mult de la “tehnica analitică”, de la modul de lucru învăţat şi practicat atâta timp. Ce este “permis” şi ce nu? Cred că flexibilitatea şi creativitatea sunt aliaţi preţioşi acum. În schimb, aşa cum menţiona cineva, condiţia este să gândim şi să simţim, înainte de a face acel lucru. Cu alte cuvinte, zic eu, să fim în contact cu realitatea persoanei cu care lucrăm. Apoi să ne dăm seama ce gândim şi simţim legat de asta, cum vrem să acţionăm şi de ce alegem să acţionăm aşa şi nu altfel. Toate acestea având desigur binele pacientului în minte.